Laura Mocăniţă...vă spune ceva acest nume? Răspunsul este evident, nu. Acelaşi răspuns pe care l-aş fi dat şi eu dacă mi-aţi fi pus această întrebare până joi. Însă joi, când am ajuns acasă de la serviciu, în timp ce căutam emisiunea Cârcotaşii, am dat în schimb de emisiunea "Vreau să fiu vedetă" de la Antena 1. Pentru cei care nu ştiţi despre ce vorbesc, iată în câteva cuvinte despre ce este vorba: este o emisiune sub forma unui concurs în care copii talentaţi din punct de vedere muzical vin şi prezintă o melodie în faţa unui juriu format din artişti consacraţi.
În timp ce priveam emisiunea, a apărut printre concurenţi, ea, Laura. O fetiţă de aproximativ 10 ani cu un păr lung şi frumos împletit în două codiţe şi nişte ochi de un verde superb. Este o fetiţă de la ţară, care până la această vârstă a suferit două intervenţii chirurgicale la cap. Un copil amărât care stă cu chirie într-o casă la ţară! Sinceră să fiu, eu nu am mai auzit până acum ca cineva de la ţară să nu aibă casa lui. Încă de mică, am mers la bunici în judeţul Olt. Acolo, fiecare familie are casa ei, gospodăria ei. La ţară nimeni nu stă ÎN CHIRIE! Nu însă Laura.
În cuvinte simple şi printre lacrimi ne-a spus pe scurt povestea ei. Mama ei le cumpără (ei şi surorii ei) haine la Crăciun sau "cum poate, când poate". Tot ceea ce-şi doreşte de la viaţă este să aibă şi ea casa ei aşa cum au ceilalţi copii şi sănătate de la Dumnezeu. Nu-şi doreşte jucării!
Ascultând-o şi uitându-mă la Laura cum spunea aceste lucruri cu lacrimi curgându-i pe obraji, nu m-am putut abţine şi...am plâns.
Am plâns... pentru că de atâtea ori luăm lucrurile pe care le avem ca şi cum ni s-ar cuveni, considerăm că este normal şi este DREPTUL nostru să fim sănătoşi, însă uităm atât de des să-i mulţumim Celui care merită toată mulţumirea noastră, lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care ne-o dă zi de zi!
Am plâns... pentru că dulapurile noastre sunt doldora de haine, iar alţii primesc o haină poate doar la Crăciun.
Am plâns... pentru că de atâtea ori uităm să ne apreciem părinţii pentru că ne sunt alături în momentele frumoase, dar şi în clipele grele, pentru că poate au făcut mari sacrificii ca noi să ajungem unde suntem acum, că ne-am simţit mereu în siguranţă şi în armonie în familie, pentru ca nu am ştiut ce înseamnă să nu ai ce pune pe masă.
Am plâns... pentru că am văzut că încă mai există copii cu suflete frumoase în această lume a violenţei, a vitezei, a vacarmului.
Am plâns...pentru că am văzut că încă oamenilor le mai pasă încă de semenii lor care sunt în nevoie. Un exemplu clar este...Antena 1. Ei i-au oferit Laurei o casă mobilată care să fie a ei şi a familiei ei! Cinste lor!
Nu uitaţi să le spuneţi celor dragi vouă cât de mult îi apreciaţi!
Nu uitaţi să vă uitaţi în jurul vostru şi să-i ajutaţ pe cei în nevoie!
Nu uitaţ să vă bucuraţ de viaţ!
Ş...cel mai important:
Nu uitaţi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru sănătate şi pentru tot ce aveţi!
În timp ce priveam emisiunea, a apărut printre concurenţi, ea, Laura. O fetiţă de aproximativ 10 ani cu un păr lung şi frumos împletit în două codiţe şi nişte ochi de un verde superb. Este o fetiţă de la ţară, care până la această vârstă a suferit două intervenţii chirurgicale la cap. Un copil amărât care stă cu chirie într-o casă la ţară! Sinceră să fiu, eu nu am mai auzit până acum ca cineva de la ţară să nu aibă casa lui. Încă de mică, am mers la bunici în judeţul Olt. Acolo, fiecare familie are casa ei, gospodăria ei. La ţară nimeni nu stă ÎN CHIRIE! Nu însă Laura.
În cuvinte simple şi printre lacrimi ne-a spus pe scurt povestea ei. Mama ei le cumpără (ei şi surorii ei) haine la Crăciun sau "cum poate, când poate". Tot ceea ce-şi doreşte de la viaţă este să aibă şi ea casa ei aşa cum au ceilalţi copii şi sănătate de la Dumnezeu. Nu-şi doreşte jucării!
Ascultând-o şi uitându-mă la Laura cum spunea aceste lucruri cu lacrimi curgându-i pe obraji, nu m-am putut abţine şi...am plâns.
Am plâns... pentru că de atâtea ori luăm lucrurile pe care le avem ca şi cum ni s-ar cuveni, considerăm că este normal şi este DREPTUL nostru să fim sănătoşi, însă uităm atât de des să-i mulţumim Celui care merită toată mulţumirea noastră, lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care ne-o dă zi de zi!
Am plâns... pentru că dulapurile noastre sunt doldora de haine, iar alţii primesc o haină poate doar la Crăciun.
Am plâns... pentru că de atâtea ori uităm să ne apreciem părinţii pentru că ne sunt alături în momentele frumoase, dar şi în clipele grele, pentru că poate au făcut mari sacrificii ca noi să ajungem unde suntem acum, că ne-am simţit mereu în siguranţă şi în armonie în familie, pentru ca nu am ştiut ce înseamnă să nu ai ce pune pe masă.
Am plâns... pentru că am văzut că încă mai există copii cu suflete frumoase în această lume a violenţei, a vitezei, a vacarmului.
Am plâns...pentru că am văzut că încă oamenilor le mai pasă încă de semenii lor care sunt în nevoie. Un exemplu clar este...Antena 1. Ei i-au oferit Laurei o casă mobilată care să fie a ei şi a familiei ei! Cinste lor!
Nu uitaţi să le spuneţi celor dragi vouă cât de mult îi apreciaţi!
Nu uitaţi să vă uitaţi în jurul vostru şi să-i ajutaţ pe cei în nevoie!
Nu uitaţ să vă bucuraţ de viaţ!
Ş...cel mai important:
Nu uitaţi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru sănătate şi pentru tot ce aveţi!
Un comentariu:
Din pacate... noi, oamenii moderni ai timpurilor moderne, am uitat sa plangem, sa ne pese, sa trecem dincolo de cheile masinii, de ratele pentru casa, de rca si de banala intretinere lunara. Ne insinguram si ne inraim cu fiecare zi, lustruind sarguincios telecomanda, singurul obiect din casa pe care nu se pune niciodata praful. Iar atunci cand noi, oamenii moderni ai timpurilor de pe urma ne intitulam cu nerusinare crestini, nu mai ramane decat o pata pe obraz si un deget acuzator intins in gand de catre cei de care am uitat sa ne doara... Insa ce bine ar fi sa ne aducem aminte ca intr-o buna zi vom sta fata in fata cu Cel ce va judeca lumea si vom da socoteala si pentru ... nepasare!
Trimiteți un comentariu