Da ştiu...cei care mă cunoaşteţi mai bine nu o să recunoaşteţi că asta mi se poate întâmpla chiar şi mie. Ei bine, da! M-a lovit melancolia! Ceea ce...nu e chiar aşa de rău, fiecare avem momentele noastre de melancolie, nu-i aşa? Ce e mai rău e că m-a lovit deja de vreo câteva zile şi nu-mi mai trece! O fi grav? Care o fi cauza? Cumva astenia de primavară? Cum care primavară? Da ştiu...nu a venit încă dar...pluteşte în aer! O simt! Şi chiar dacă nu a venit încă...corpul meu se pregăteşte de marea revenire a primăverii!
Şi toate astea au început acum câteva zile când a trebuit să ies cu şefa mea să rezolvăm nişte probleme în oraş. Aşadar am luat o maşină de la serviciu, ne-am aşezat confortabil pe bancheta din spate şi am început să discutăm despre problemele curente de la serviciu. Între timp, am ajuns în zona liceului meu, Liceul Economic Nicolae Kreţulescu (actuala Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kreţulescu). Ei bine, când am ajuns în această zonă, mi s-a rupt filmul şi am căzut în visare.
Urmăream nostalgic drumul pe care-l bătusem de nenumărate ori de la metrou (respectiv autobuzul 311) până la şcoală pe viscol sau arşiţă.
M-am uitat după librăria în care mai intram din când în când căutând vreo carte care ni se ceruse, restaurantul pe lângă care treceam eu şi colega mea de bancă, Alina şi ne uitam la puţinii clienţi ai localului apropiindu-ne de geam şi întrebându-i din priviri dacă era bună mâncarea, m-am uitat după covrigăria din care ne "hrănisem" muuulte pauze şi unde ne trimiteau chiar şi profesorii să le luăm covrigi. Am trecut apoi pe lângă intrarea profesorilor şi mi-am amintit de strigătele noastre disperate: "Băi, vine profa!", apoi pe lângă intrarea elevilor unde intram cu emoţiile unei lecţii neînvăţate sau a unei teme nefăcute şi ieşeam cu maaarea bucurie că am "scăpat" şi astăzi neascultaţi.
Îmi aduc aminte că într-o vreme ne puseseră bodyguarzi (din cauza unor altercaţii între elevii noştri şi alţii) şi nu aveam voie să ieşim din curtea şcolii decât la terminarea orelor şi cum am pus la cale un plan de evadare împreună cu Nicoleta (o altă colegă) şi am sărit gardul şcolii înalt de 2 metri şi ceva doar ca să mergem să ne luăm nişte covrigi.
Îmi aduc aminte de simpatia pe care o aveam faţă de un băiat dintr-o clasă mai mare şi pe care îl urmăream împreună cu Alina peste tot şi ce curaj ne-am făcut ca să mergem să-l abordăm pentru prima dată şi ce fericite eram apoi!
Îmi aduc aminte cum ascultam cu disperare Roxette toată ziua şi cum împărtăşeam impresii cu Mădălina, o altă colegă la fel de pasionată de Roxette ca şi mine!
M-a trezit brusc la realitate vocea şefei mele care mă întreba nedumerită ce e cu mine de sunt aşa de tăcută. I-am răspuns sec: Nimic!
În timp ce scriu...ascult...ei bine, aţi ghicit: Roxette! Ca să vă convingeţi şi voi că sună bine, uitaţi-vă la videoclipul ăsta: www.roxette.ro/ro/node/419
Ştiu....nu ascultând Roxette mă "vindec" de acestă melancolie dar, întrebarea este: oare vreau să mă vindec?
Şi toate astea au început acum câteva zile când a trebuit să ies cu şefa mea să rezolvăm nişte probleme în oraş. Aşadar am luat o maşină de la serviciu, ne-am aşezat confortabil pe bancheta din spate şi am început să discutăm despre problemele curente de la serviciu. Între timp, am ajuns în zona liceului meu, Liceul Economic Nicolae Kreţulescu (actuala Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kreţulescu). Ei bine, când am ajuns în această zonă, mi s-a rupt filmul şi am căzut în visare.
Urmăream nostalgic drumul pe care-l bătusem de nenumărate ori de la metrou (respectiv autobuzul 311) până la şcoală pe viscol sau arşiţă.
M-am uitat după librăria în care mai intram din când în când căutând vreo carte care ni se ceruse, restaurantul pe lângă care treceam eu şi colega mea de bancă, Alina şi ne uitam la puţinii clienţi ai localului apropiindu-ne de geam şi întrebându-i din priviri dacă era bună mâncarea, m-am uitat după covrigăria din care ne "hrănisem" muuulte pauze şi unde ne trimiteau chiar şi profesorii să le luăm covrigi. Am trecut apoi pe lângă intrarea profesorilor şi mi-am amintit de strigătele noastre disperate: "Băi, vine profa!", apoi pe lângă intrarea elevilor unde intram cu emoţiile unei lecţii neînvăţate sau a unei teme nefăcute şi ieşeam cu maaarea bucurie că am "scăpat" şi astăzi neascultaţi.
Îmi aduc aminte că într-o vreme ne puseseră bodyguarzi (din cauza unor altercaţii între elevii noştri şi alţii) şi nu aveam voie să ieşim din curtea şcolii decât la terminarea orelor şi cum am pus la cale un plan de evadare împreună cu Nicoleta (o altă colegă) şi am sărit gardul şcolii înalt de 2 metri şi ceva doar ca să mergem să ne luăm nişte covrigi.
Îmi aduc aminte de simpatia pe care o aveam faţă de un băiat dintr-o clasă mai mare şi pe care îl urmăream împreună cu Alina peste tot şi ce curaj ne-am făcut ca să mergem să-l abordăm pentru prima dată şi ce fericite eram apoi!
Îmi aduc aminte cum ascultam cu disperare Roxette toată ziua şi cum împărtăşeam impresii cu Mădălina, o altă colegă la fel de pasionată de Roxette ca şi mine!
M-a trezit brusc la realitate vocea şefei mele care mă întreba nedumerită ce e cu mine de sunt aşa de tăcută. I-am răspuns sec: Nimic!
În timp ce scriu...ascult...ei bine, aţi ghicit: Roxette! Ca să vă convingeţi şi voi că sună bine, uitaţi-vă la videoclipul ăsta: www.roxette.ro/ro/node/419
Ştiu....nu ascultând Roxette mă "vindec" de acestă melancolie dar, întrebarea este: oare vreau să mă vindec?
