Am citit de curand cuvintele de mai jos si parca...intr-un fel sau altul m-am regasit in ele. Vreau sa le impartasesc cu voi, toti cei care, intr-un fel sau altul le retraiti citindu-le.
Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite. Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiilenoastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentruefortul de a schimba yala de la intrarea in casa. Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Hm...Eu nu prea am purtat keia la gat ci o aveam in buzunar.Deaceea mereu faceam misto de vecinii care o purtau la gat.Totusi,am trecut prin frica piederii keii...Era un fel de keia succesului ;)
Trimiteți un comentariu