Targul de turism

De cateva zile imi propusesem sa ajung la Targul de Turism al Romaniei care se desfasoara la Romexpo in perioada 29 martie - 1 aprilie 2007.

Astazi, fiind o zi de sambata am considerat ca voi avea mai mult timp de vizionat decat in alte zile lucratoare dupa serviciu. Mare greseala deoarece cred ca multi dintre vizitatorii prezenti astazi au gandit la fel ca mine si astfel, ne-am trezit toti stand la niste cozi destul de mari pentru a ne procura biletele de intrare. In cele din urma insa am reusit totusi sa intru.

Oferta este destul de variata (atat pentru turismul intern cat si pentru cel extern). Au fost multe companii de turism in special din Bucuresti, dar si din tara, precum si din alte tari (in special Grecia). Pana acum nimic neobisnuit. Targul se intindea pe mai multe pavilioane. Cateva pavilioane cu oferta de turism extern si doar unul cu oferta de turism intern. Si aici apare partea care mi-a atras atentia, dar nu pot sa spun ca m-a uimit. Pavilioanele in care se prezentau ofertele de turism extern erau pline pana la refuz de oameni. Cand am ajuns insa in pavilionul cu ofertele de turism intern...batea vantul. Ar putea exista doua explicatii: 1. romanii sunt interesati de ofertele turistice din Romania, dar le cunosc prea bine si incercau sa afle noutati despre cele internationale si 2. romanii nu mai sunt interesati de turismul romanesc.

Nu stiu de ce am o vaga impresie ca este vorba de varianta a doua. De vara trecuta am vazut ca la televizor au inceput sa fie prezentate reclame care sunau ceva de genul: "Va rugam consultati si oferta de turism intern!" Sloganul asta imi cam suna a disperare! Din nefericire...trebuie sa facem ceva mai mult decat sa pronuntam aceste sloganuri pentru ca romanii sa doreasca din nou sa-si petreaca concediile pe plaiurile mioritice! Si mai sper ca...tinerii nostri sa-si schimbe perspectiva atunci cand vine vorba despre un concediu la Sovata si sa nu mai fie pentru ei o varianta pe care ar putea-o lua in consideratie doar peste vreo...30 de ani!

Statul nu are nevoie de taxele si impozitele noastre

La aceasta concluzie am ajuns de o luna incoace, cand m-am confruntat cu INCERCAREA DISPERATA de a plati impozitul la casa. Cum de obicei sunt o persoana careia nu-i place sa aiba datorii, incerc sa-mi platesc darile sau, asa cum spun americanii, "bills-urile" cam imediat dupa ce imi sosesc facturile.

Exact acest lucru s-a intamplat si cu plata acestui impozit la casa. Ma duc cam cu 3 saptamani inainte de data scadenta la un oficiu postal din cartier intr-o zi cand eram libera de la serviciu, cu speranta ca la ora aceea va fi mai putin aglomerat. Intru in posta. Doar cateva persoane in interior. Ma indrept repede spre un ghiseu si intreb: aici se poate plati impozitul? De dincolo de ghiseu mi se raspunde: da, doamna, aici, dar astazi nu merge sistemul. Imediat dupa ce primesc raspunsul inteleg de ce nu era aproape nimeni la coada.

Mai trece o saptamana si revin la posta. Este tot o ora in care majoritatea salariatilor sunt la lucru. Din nou...destul de liber. Zic in sinea mea: ce noroc! o sa scap repede. Ma duc la ghiseu si din nou acelasi raspuns: nu merge sistemul, doamna! Nu am alta alternativa decat sa revin intr-o alta zi.

De aceasta data, il trimit pe sotul meu. Ma gandesc...poate el va avea mai multi sorti de izbanda. Asta se intampla acum cateva zile intr-o dimineata. Ajung la serviciu si il sun curioasa sa vad cum au decurs lucrurile. Imi zice ca este inca la coada si ca posta este plina de "pensionari". Inchid si zic in sinea mea: ei...daca e coada...atunci este de bine. Inseamna ca o sa se rezolve! Mai trece o ora si suna mobilul. La celalalt capat al telefonului, sotul meu. Il simt din voce ca este iritat. Il intreb, ce s-a intamplat. Imi zice ca dupa ce a stat la coada destul de mult, a ajuns la ghiseu, sistemul mergea de data asta dar...stupoare...nu am fost gasiti in sistem si asa ca...negasindu-ne nu a avut cum sa plateasca. Stau acum si ma gandesc...oare de ce se da statul asta mare ca are sisteme moderne de incasare a taxelor daca oricum nu functioneaza...si atunci cand functioneaza nu gaseste contribuabilii!

Azi am mai facut o ultima incercare. Am aflat ca langa serviciul meu se afla un oficiu postal. Pe la ora pranzului am considerat ca ar fi ideal sa ma duc din doua motive: 1. pensionarii deja si-au terminat programul de stat la coada pe ziua de azi si 2. inca nu au iesit salariatii de la serviciu. Ajung la posta. Intru. Intreb o doamna de la un ghiseu daca pot sa platesc impozitul. Mi se raspunde ca da, dar ca, din cate stie ea, nu merge. Zic in sinea mea: o nu! iar o luam de la capat. Ceva noutati nu aveti in sensul asta? Ma indrept spre ghiseul care imi fusese indicat pentru plata impozitelor. Din fericire era doar un singur pensionar ratacit la coada in fata mea. Imi vine randul si...doamna de la ghiseu imi da vestea cea buna...sistemul functiona! Imi vine randul si tipa de la ghiseu isi cheama alte doua colege ca sa "invete" si ele sa lucreze in program. Apar colegele care se aseaza langa tipa de la ghiseu si ii urmaresc fiecare miscare indeaproape. In cele din urma, ma gasesc in sistem, achit, imi iau fericita chitanta si plec. Acum, am o dilema: ori angajatele postei romane nu stiu sa foloseasca sistemul, ori sistemul nu functioneaza de cele mai multe ori, ori...ambele? Asa ca...va doresc mult succes si...multa rabdare! Eu am reusit in cele din urma!!!

Un film extraordinar...

Printre multele filme fooooarte comerciale pe care le scoate Hollywood-ul se mai strecoara, din nefericire, destul de rar si filme deosebite. Unul dintre acestea este "The Pursuit of Happyness". Un film deosebit, inspirat dintr-un caz real care il are in rolul principal pe Will Smith si pe baietelul acestuia in varsta de sapte ani, Jaden Christopher Syre Smith. Una dintre replicile remarcabile ale acestui film sunt: "Don't ever let somebody tell you, 'you can't do something!' Aveti aici link-ul cu trailerele ca sa va faceti o idee: http://www.sonypictures.com/movies/thepursuitofhappyness/clipspage/index.php

Enjoy!

N-o sa va para rau! Este o lectie de viata!

Trist dar...cat se poate de adevarat

Tocmai am primit pe e-mail un articol scris de Mircea Cartarescu despre realitatea culturala din Romania si am vrut sa-l impartasesc cu voi! Ce bine le zici, Mircea! Dar totusi...cat de trist este!

"Ma intrebam intr-un articol de acum cativa ani ce rost mai are sa predai limba si literatura romana in scoli. Cum pomul se cunoaste dupa roade, spuneam, e limpede ca toate vrajelile noastre cu "Miorita" si Eminescu, si Sadoveanu, propozitiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomana. Mai bine-am lasa-o balta cu materia asta, si cu scoala in general. Mai bine s-ar face adolescentii ucenici, ca pe vremuri, decat sa mai piarda vremea prin scoli.

La ce-a folosit educatia natiei asteia, cand vedem ca jumatate de milion de oameni care-au citit "Luceafarul" si, unii, chiar "Joc secund" au putut pierde ore-n sir uitandu-se la nasterea in direct a Monicai Columbeanu, de parca ea urma sa-l nasca pe insusi Mantuitorul, Doamne iarta-ma, si prin asta spargand toate recordurile de audienta? La ce foloseste audienta, daca ea se face pe socoteala unor insi ca Becali sau ca Columbenii (cacofonia e aici nu doar intentionata, ci de-a dreptul inevitabila)? Nu la tampirea unui popor intreg? Nu la impunerea unor modele de oameni care ne tin la marginea lumii civilizate? La ce folosesc orele de limba si literatura romana cand tinerii nu mai citesc nimic? Cand ideea de cultura, de stiinta, de arte a ajuns marginala si demodata, cand toti stiu numele celei mai jalnice "vedete" care-si fataie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet roman de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce invatam in scoala? O schizofrenie ce opune educatia si realitatea? De ce mai invatam? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limba rituala moarta, numele lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Rebreanu? Ca sa ajungem sa ne uitam masiv, un popor intreg, in fundul Monicai Columbeanu, care naste in direct? I-am chinuit eu insumi pe elevi, timp de zece ani (ca sa nu mai vorbesc de lucrul cu studentii, inca saptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum ma-ntreb de ce. Lumea vorbeste tot cum a invatat ea, ala-n dala. Si ce sa te mai miri, cand primul-ministru insusi, intr-un bilet adresat presedintelui, ii scrie de parc-ar fi repetentul clasei, intr-o limba romaneasca imposibila: "Daca ai ocazia sa vorbesti la Parchet despre subiect?". Ce-nseamna fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Basescu, nici pro-Tariceanu de-aici. E doar o exprimare cu picioarele a celui care, dincolo de pacatul ca e omul lui Patriciu pana-n varful unghiilor, ne mai si chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimari de tipul: "Omul care l-am vazut"... Discursul sau din noaptea de Anul Nou a fost o balmajeala de cuvinte fara nici un fel de continut real. Crezusem ca Nastase e marele maestru in arta de a nu spune nimic in cat mai multe cuvinte. Uite ca Tariceanu pare sa-l intreaca. Veti spune: treaba unui prim-ministru nu e sa respecte ortografia, ci sa-si vada de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cat e el de simplut, face treaba la primarie. Uite, cei 300 din topul "Capitalului" nu s-au omorat nici ei cu scoala, si ce bine-au ajuns, pe cand belferimea si doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din colt in colt. Eu cred insa ca un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, stiintific etc.) nu poate face nicaieri treaba. Ca un popor de "simpluti" smecheri, care stiu sa-nvarta o suveica a bancilor si sa cumpere echipe de fotbal, fara habar de ce-nseamna o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decat sa-si fure caciula la nesfarsit. Sa-nchidem naibii portile scolii si sa deschidem in loc scoala smecheriei, a ticalosiei si-a tembelismului national. Ar fi mai adecvata realitatii". (Mircea Cartarescu)

Si totusi hotii sunt... baieti finuti

Tocmai imi povestea sotul meu zilele trecute despre un amic de-al lui care s-a dus la Bucuresti Mall intr-una dintre zile pentru un business lunch. S-au asezat oamenii frumos la masa, amicul nostru si-a aranjat haina pe spatarul scaunului si si-a vazut de treaba. A comandat ceva de mancare, si apoi si-a concentrat toata atentia asupra unei harti pe care o avea in fata si pe care discuta impreuna cu interlocutorul sau. A mancat atunci cand i-a fost adusa mancarea. In final, cand sa plece, deschide omul portofelul, care era la locul lui in buzunarul hainei care statuse pe spatarul scaunului, dar in loc de 4.000.000, in portofel nu mai erau decat 500.000. Cei care il "operasera" se gandiseara sa-i lase omului macar niste bani cu care sa-si achite consumatia si bineinteles...actele. Deci, hotii de buzunare sunt baieti finuti! Aveti incredere in ei! Ei nu te lasa cu buzunarul gol! :)

O luna fix...si totusi...unde am facut baie?

...de cand nu am mai blogger-it. Cu siguranta nu am intentionat sa dureze atat de mult...si parca totusi a trecut atat de repede. Asta pentru ca...intre timp am fost plecata in vacanta mult asteptata de zece zile pe meleagurile confluentei dintre Marea Egee si Marea Mediterana. Deci...ca sa fiu mai explicita...Bodrum, TURCIA. Am avut marea la 20 m de hotel si de fiecare data cand intram in mare ma intrebam...asta oare ce mare e... Marea Egee sau Marea Mediterana? Ca sa dezleg enigma...m-am gandit ca cel mai bine imi pot raspunde localnicii. Deci, am intrat intr-un bazar si am intrebat: "Excuse me, what sea is here?", iar turcul din fata mea mi-a raspuns entuziasmat: "Where are you from?" Eu raspund: "Romania", dar replica veni imediat: "OH, Romania...Hagi, Lucescu, Popescu". Dupa mai multe incercari de genul acesta, toate incheiate cu acelasi gen de raspuns, am zis sa incerc mai aproape de "casa" si anume la mine la hotel. Deci, urmatoarea zi de dimineata, dupa ce mi-am servit micul dejun, un tanar turc a trecut pe langa mine. Atunci am considerat eu ca este momentul cel mai potrivit sa "atac" problema. Si intreb: "Excuse me, do you know what sea is this?" si raspunsul si mai neasteptat m-a lovit direct: "Are you finished? Can I take your plate?". Nu am avut de ales decat sa raspund: "Oh yes, please!" si sa ma resemnez. Cand a sosit ultima zi inainte de plecare, am decis sa nu cumva sa las problema nerezolvata si am apelat la unul dintre receptionerii hotelului care parea putin mai "luminati" decat restul. Deci, in timp ce asteptam autocarul ca sa vina sa ne ia sa ne duca spre aeroport, intreb: "Excuse me, do you know what sea is this?" si raspunsul asteptat de 10 zile a venit!!! "You see, here is the place where the Aegean Sea and the Mediterranean Sea come together, so you cannot say exactly if it is the one or the other". Asa ca, daca ma intreaba cineva unde am facut baie, le raspund cu un zambet larg pe fata: in Marea Egee SI in Marea Mediterana!

Unii oameni chiar stiu sa se descurce in viata...

Intamplator, am dat zilele trecute de un site cu totul neobisnuit: http://www.milliondollarhomepage.com/
Despre ce este vorba de fapt: un tanar englez, Alex Tew, in varsta de 21 de ani avea nevoie de bani pentru a se intretine la facultate. Dupa spusele sale, intr-o seara tarzie, aproape de miezul noptii, i-a venit venit aceasta idee de a crea o pagina de web si de a vinde 1.000.000 pixeli pentru 1$ / pixel. In pixelii astfel cumparati, se poate afisa o imagine, o reclama, un logo sau se poate chiar posta un link la un alt website.
Spre surprinderea multora, toti pixelii au fost vanduti deja, iar cei care au cumparat un anumit numar de pixeli au avut numai de castigat. Multi au martusit ca numarul vizitatorilor a crescut de la cativa vizitatori la mii de vizitatori!
Gandindu-ma la exemplul lui Alex Tew, nu pot decat sa va incurajez sa visati! Dar...aveti grija ce visati...candva visele voastre ar putea deveni realitate!

Copilarie cu cheia de gat...

Am citit de curand cuvintele de mai jos si parca...intr-un fel sau altul m-am regasit in ele. Vreau sa le impartasesc cu voi, toti cei care, intr-un fel sau altul le retraiti citindu-le.

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite. Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiilenoastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentruefortul de a schimba yala de la intrarea in casa. Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...

Bucurati-va de natura!

Am auzit pe cineva ieri spunand ca oamenii au fost creati sa traiasca in natura. Dupa ce am ascultat aceasta afirmatie, am stat si m-am gandit cat de departe am ajuns noi, cei care traim in secolul XXI, de natura. Traim in blocuri construite din beton, BCA, caramida, locuim in cartiere cu blocuri inghesuite si in care gri-ul predomina din abundenta. Muncim un an intreg ca sa tanjim la o saptamana, pentru cei mai fericiti dintre noi, chiar 10 zile de vacanta in natura. Ce ne incanta atat de mult in natura? Poate: verdele crud al ierbii, susurul bland al izvorului de munte, inaltimea maiestoasa a piscurilor montane sau chiar vuietul marii inspumate care se loveste de tarm, nisipul fin al plajelor pe care-l luam intre degete parca pentru a-l simti mai bine, cantecul greierilor la lasarea serii sau gandaceii grabiti pe care-i urmarim cu privirea intrebandu-ne: "oare unde se duc ei asa grabiti?"
Mergeti in natura, bucurati-va de ceea ce a creat Dumnezeu, traiti din plin vacanta verii lui 2006 care e aproape pe sfarsite. Si...in timp ce va relaxati in natura ascultati Louis Armstrong - What a wonderful world. Va las mai jos si cuvintele acestei melodii care pe mine ma remonteaza de fiecare data! Iubiti-va si bucurati-va de viata!

I see trees of green, red roses too
I see them bloom for me and you
And I think to myself, what a wonderful world

I see skies of blue and clouds of white
The bright blessed day, the dark sacred night
And I think to myself, what a wonderful world

The colours of the rainbow, so pretty in the sky
Are also on the faces of people going by
I see friends shakin' hands, sayin' "How do you do?"
They're really saying "I love you"

I hear babies cryin', I watch them grow
They'll learn much more than I'll ever know
And I think to myself, what a wonderful world
Yes, I think to myself, what a wonderful world

Oh yeah

Verisorii...ADUNAREAAAA...

Ati apucat sa vedeti filmul Nunta a la grec (My Big Fat Greek Wedding)? Pentru cei care nu l-ati vazut...vi-l recomdant cu toata caldura! Aveti aici un link, doar asa ca sa va faceti o idee: http:////www.cinemagia.ro/movie.php?movie_id=3886

Filmul asta m-a facut, intr-o oarecare masura, sa ma gandesc la intalnirea pe care am reusit s-o organizam cu verisorii Ologeanu care s-au stabilit in Bucuresti. Pentru cei care nu stiu, familia Ologeanu isi are radacinile in localitatea Tiganesti, judetul Teleorman (la 10 km de Alexandria). Clanul nostru numara 22 de verisori de la 7 frati. Mai jos aveti o poza cu o parte dintre ei (iar pe alocuri, partenerii acestora).

Emi, Filip, Madi, Stefi, Sorina (si sotul, Vicentiu), Alina (si sotul, Adi), Tedi (si sotia, Ancuta), Cristina (si prietenul, Bogdan)

Astia suntem cei care am reusit sa ne adunam la ultima strigare si eu zic ca a fost frumos...chiar foarte frumos! Voua cum vi s-a parut verilor?

La inceput...

Dupa ce pe perioada anilor de scoala am tinut un jurnal si am avut chiar un Oracol (cum are orice fata la acea varsta...fetele stiu de ce...), mi s-a parut interesanta ideea aceasta de Jurnal electronic si voi incerca, pe cat posibil sa va impartasesc din intamplarile fericite (doar ma stiti ca sunt o optimista incurabila) ale acestei vieti pe care Dumnezeu ne-a daruit-o pentru a ne bucura de ea. Asa ca...have fun with me! Va astept cu comentarii si impresii!